Însemnătatea accesului la informație și a transparenței pentru cetățeni și stat
Pornind de la principiul general că informația oficială este un bun public, de aceea trebuie să fie accesibilă publicului, am discutat cu participanții despre alte raționamente din spatele normelor privind accesul la informații. Pentru cetățean, accesul la informații înseamnă (i) un instrument pentru apărarea propriilor drepturi; (ii) o formă de control asupra autorităților publice; (iii) o modalitate de participare la treburile publice și în procesele de luare a deciziilor. Însă regulile privind accesul la informații și transparența decizională au efecte pozitive și pentru stat/comunitate: sporesc eficiența și responsabilitatea administrației, previn corupția și permit implicarea cetățenilor în îmbunătățirea deciziilor.
Principalele reglementări din domeniu
Dreptul la informație este consfințit în Constituție și este reglementat în detaliu într-o lege organică – Legea privind accesul la informație din 2000. Odată cu intrarea în vigoare a Codului Administrativ în 2019, au existat mai multe tentative de a declara legea accesului la informație desuetă, inclusiv o hotărîre a Curții Supreme de Justiție în acest sens. Totuși, această hotărîre a fost revizuită, astfel încît la momentul actual nu mai există dubii juridice despre aplicabilitatea legii din 2000. De ce acest lucru este important? Pentru că Legea conține garanții importante pentru exercitarea dreptului la informație: condiții de formă mai libere, un termen de răspuns mai redus și mecanisme de contestare mai eficiente decît în cazul petițiilor reglementate de Codul Administrativ.
Subiecții: furnizorii și solicitanții de informații și drepturile și obligațiile acestora
Potrivit legii, oricine are dreptul de a căuta, de a primi şi de a face cunoscute informaţiile oficiale și acest oricine cuprinde nu doar cetățenii Republicii Moldova dar și cetăţenii altor state, care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul Republicii Moldova și apatrizii stabiliţi în Republicii Moldova. Am discutat cu participanții despre o cauză de judecată în care Centrului de Politici și Reforme a atacat în instanță refuzul accesului la informații oficiale pe motiv că ONG-urile nu ar fi subiecte a legii, caz cîștigat în ultimă instanță. Am mai discutat și despre oportunitatea lărgirii și mai mult a cercului de solicitanți de informații, de exemplu în cazul jurnaliștilor străini, nerezidenți în țara noastră.
Ceilalți subiecți ai legii sunt furnizorii de informații oficiale, cu alte cuvinte – autoritățile și instituțiile apropiate acestora, obligate prin lege să ofere informații publicului. Potrivit legii, furnizori sunt a) autorităţile publice centrale şi locale; b) instituţiile publice centrale şi locale; c) persoanele fizice şi juridice care sînt abilitate cu gestionarea unor servicii publice şi culeg, selectează, posedă, păstrează, dispun de informaţii oficiale. Am discutat cu participanții dacă în lista furnizorilor de informații se încadrează, de exemplu, Întreprinderile de Stat și Municipale sau alte persoane juridice cu participarea statului.
Modalități de accesare a informațiilor oficiale
Legislația permite o varietate de modalități de a accesa informația de către solicitanți – de la audierea verbală, pînă la obținerea copiilor de pe documente. Am vorbit cu participanții despre avantajele și dezavantajele diferitor forme de accesare a informației și acțiunile pe care trebuie să le întreprindă furnizorii pentru a da curs cererilor de informații.
Informațiile ce pot fi accesate sau care trebuiesc făcute publice de autorități în mod proactiv
O altă întrebare este la care anume informații trebuie să aibă acces publicul. Potrivit regulii generale din lege informaţii oficiale sînt considerate toate informaţiile deținute de furnizorii de informaţii, iar documente purtătoare de informaţii sînt:
a) orice hîrtie sau alt material pe care există un înscris;
b) o hartă, un plan, un desen, o fotografie;
c) orice hîrtie sau alt material pe care sînt marcaje, figuri, simboluri sau perforări care au un sens pentru persoanele calificate să le interpreteze;
d) orice obiect sau material din care pot fi reproduse sunete, imagini sau înscrisuri cu sau fără ajutorul unui alt articol sau mecanism;
e) orice alt înregistrator de informaţie apărut ca rezultat al progresului tehnic.
Cu alte cuvinte, dacă o informație se află în posesia autorității publice aceasta să prezumă a fi de interes publică și accesibilă publicului. Însă la această regulă există excepții.
Limitările dreptului la informație
În linii generale, autoritățile au dreptul să refuze să ofere informația în două cazuri: (1) cînd sunt afectate drepturile sau reputaţia altei persoane și (2) pentru protecţia securităţii naţionale, ordinii publice, ocrotirii sănătăţii sau moralei societăţii. Totuși, pentru a fi justificate aceste limitări trebuie să corespundă anumitor cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un interes legitim (securitatea, ordinea publică, protecția drepturilor altor persoane, etc.) și să fie necesare într-o societate democratică pentru protejarea acestor interese. Ca și în cazul altor drepturi, în cazul limitărilor se aplică testul proporționalității.
Cele mai frecvente practici de îngrădire/încălcare a dreptului la informație
Am vorbit și despre felul în care autoritățile încalcă dreptul la informație:
- Prelungirea nejustificată a termenului de satisfacere a solicitărilor de informație
- Birocratizarea excesivă a procedurii de solicitare de informație
- Suprapunerea legii cu privire la petiționare cu legea privind accesul la informație
- Invocarea legislației cu privire la protecția datelor cu caracter personal.
- Lipsa unor informații ce, în mod normal, trebuie să fie online
- Refuzul de a furniza informațiile solicitate sub pretextul protejării secretului de stat, a secretului fiscal sau comercial.
Sfaturi pentru scrierea și transmiterea solicitărilor de informație
Am trecut în revistă și principalele recomandări pentru accesarea informației într-un mod cît mai eficient – solicitarea trebuie să conțină informații despre solicitant, să fie formulată clar și să facă referință la Legea privind accesul la informație (pentru a nu fi confundată cu o petiție). Important, solicitantul nu este obligat să indice motivul solicitării sau să semneze solicitarea (respectiv, solicitările de informație prin e-mail sunt perfect valabile).
Remedii în caz de încălcare a dreptului la informație
Într-un final, am avut o discuție și despre ce facem dacă autoritățile refuză să răspundă la solicitările de informații. Am stabilit că spre deosebire de cazul petițiilor, pentru care procedura prealabilă este obligatorie – adică înainte de a contesta în judecată refuzul, trebuie să ne adresăm la organul ierarhic superior – refuzul de a răspunde la solicitările de informații poate fi atacat direct în instanță. Pe lîngă aceasta, solicitantul de informații poate să facă o adresare la organul ierarhic superior sau să sesizeze ONG-urile active în domeniu.
Concluzii și observații
După cum am anticipat, unii participanți, în special cei care reprezentau autoritățile locale au avut unele confuzii referitor la distincția dintre petiție și solicitarea de informație și regimul juridic al fiecăreia. Acest lucru e de înțeles, din moment ce multe autorități publice în continuare confundă cele două noțiuni. Anul trecut chiar și Curtea Supremă a statuat pentru o scurtă perioadă de timp că Legea privind accesul la informație ar fi desuetă din momentul intrării în vigoare a Codului Administrativ, respectiv solicitărilor de informații ar urma să le fie aplicate reglementările generale privind petiționare. Totuși hotărîrea a fost revizuită ulterior. Pentru a elimina această confuzie am explicat principalele distincții de reglementare pentru participanți și le-am transmis un articol la această temă realizat de colegul meu Andrei Cebotari.
Totodată, în discuții au ieșit în evidență mai multe lacune ale legislației privind accesul la informație, și anume faptul că aceasta nu ține cont de dezvoltarea tehnologiilor informaționale (Legea e din 2000, iar de atunci a avut loc o adevărată revoluție informațională), nu oferă remedii eficiente împotriva abuzurilor și rămîne ambiguă în mai multe privințe.
Autor: Andrei Lutenco